Menestrelul Maicii Domnului. Povestiri creştine din evul mediu

Editor: Michel Stanesco (prefaţator)

Traducător: Mihaela Voicu

Tema: Povestiri creştine, spiritualitate

An apariție: 2015

Număr ediție curentă: 1

An prima ediție: 2015

Număr pagini: 228

Număr volume: 1

Dimensiuni: 14 x 20.4 cm

Tip copertă: necartonata

Recomandată pentru vârsta: Audiență generală

Tabel cronologic: Nu

Index: Nu

Note: Da

Bibliografie: Da

Michel Zink, Menestrelul Maicii Domnului. Povestiri creștine din Evul Mediu

O colecţie de istorisiri străvechi repovestite pentru zilele noastre de un specialist în domeniu. O carte care tulbură prin natura stranie a detaliilor, şi care cucereşte prin căldura ei umană.

În aceste povestiri, ecou îndepărtat şi foarte apropiat deopotrivă, ni se vorbeşte despre iubire, despre îndoielile celor puternici, despre speranţele celor smeriţi, despre bucuriile neaşteptate ale pustnicilor şi ale sfinţilor, dând mărturie despre o experienţă pe deplin umană, generoasă şi arzătoare. Ele ne poartă pe căile mântuirii, acolo unde un zâmbet poate fi miracol şi un gest de compasiune poate vindeca rănile.

Extrase:

Din Cuvântul înainte:

„Acestea sunt povestiri creştine, transmise nouă de Evul Mediu occidental. Nu sunt însă povestiri medievale. Au fost în întregime rescrise şi, adesea, profund modificate. Am încercat, aşadar, să procedez, în această carte, invers de ceea ce trebuie făcut atunci când abordăm o epocă din trecut. În loc să respect litera operelor pe care ea le-a produs, în loc să pun în evidenţă distanţa care ne separă de ea, în loc să arăt că formele ei de gândire ne-au devenit străine şi că nu putem spera să le regăsim decât respingând orice analogie aparentă cu cele care ne aparţin, am pus în mod voit în rezonanţă cu sensibilitatea modernă povestirile din care m-am inspirat. Le-am repovestit în felul meu, fără să ezit să schimb litera şi spiritul lor, îndrăznind chiar să propun o lectură diferită de aceea sugerată de opera originală.”

 „La ce bun să propui spre lectură povestiri din Evul Mediu (…)? Să nu uităm că aceste povestiri au caracter religios. Oricât de străin ne-ar fi Evul Mediu, credinţa lui creştină,  aflată la baza povestirilor pe care le-am adaptat, nu a dispărut în zilele noastre. Afirmaţia că această credinţă nu ar fi decât în aparenţă aceeaşi cu a noastră ar fi banală, facilă, eronată. (…) Credinţa, dogma, morala, experienţa mistică şi expresia ei sunt departe de a fi, în creştinismul de astăzi, total diferite de ceea ce erau în Evul Mediu. (…) Am fost uimit să constat că povestiri foarte îndepărtate de noi în forma lor medievală pot, cu preţul unei minime deplasări de accent, să ne vorbească atât de convingător…”.

„Multe din povestirile cu caracter religios din acea epocă ne apar de neînţeles, uneori insipide, alteori scandaloase sau de-a dreptul îngrozitoare. Altele ne mişcă parcă din întâmplare, fără ca autorul să pară a fi zăbovit asupra a ceea ce ne mişcă în ele. În mod deliberat, le-am ales pe acestea din urmă. Nu am încercat să propun o imagine exactă a spiritualităţii medievale, ci să caut în ea ceea ce ar putea fi de interes pentru cea de azi. Am fost uimit să constat că povestiri foarte îndepărtate de noi în forma lor medievală pot, cu preţul unei minime deplasări de accent, să ne vorbească atât de convingător. Am trădat textele pentru a pune în evidenţă continuitatea credinţei.

Autorii medievali ai acestor povestiri sunt, cel puţin câţiva dintre ei, excelenţi scriitori, cu siguranţă cu mult mai buni decât sunt eu. Am avut deci îndrăzneala de a mă substitui lor...”

 

Din povestirea „Frumuseţea diavolului”

...Meşterul făuritor de chipuri avea mult de lucru, cu toate ajutoarele, ucenicii, calfele care ciopleau la prima mână blocurile de piatră şi pe care-i învăţa tainele meseriei, încredinţându-le uneori câte un ornament, câte un finisaj, câteodată chiar un personaj. Unul dintre călugări nu înceta să îl privească lucrând, mut de uimire. Cât n-ar fi dat să cunoască arta sculptorului şi să ştie să dea pietrei acele forme admirabile. Meşterul l-a învăţat rudimentele meşteşugului şi, între slujbe, călugărul venea şi exersa plin de râvnă. Într-o zi, întrebă dacă nu ar putea şi el să contribuie, cât de puţin, la împodobirea bisericii.

– Şi ce ţi-ar plăcea să sculptezi? îl întrebă meşterul.

– Pe diavol, răspunse.

Căci se ştia încă puţin îndemânatec. Să sculpteze chipul Domnului Nostru Isus Cristos, al Sfintei Fecioare, al unui sfânt, n-ar fi cutezat. Şi dacă chipul ar fi ieşit slut? Însă diavolul este slut. Nu ar putea fi înfăţişat îndeajuns de slut. Era deci o lucrare pe potriva unui începător. Meşterul zâmbi auzindu-i argumentele, însă nu făcu nici un comentariu.

– Pe diavol, fie, spuse.

Iar călugărul îl făcu pe diavol foarte urât. Îl făcu mai degrabă inform, umflat, cu conturul corpului nelămurit, brusc întrerupt de muchia capitelului, cu chipul uşor asimetric, cu pleoapele căzute, cu buzele răsfrânte într-un rânjet nătâng, dezvelindu-i dinţii strânşi, prea laţi şi prea egali, căci erau întruchipaţi de-a dreptul de striaţiile pietrei.

Artistul era tare mândru de opera sa. Nu s-ar fi putut închipui diavol mai respingător. De altfel, pe meşter l-a umflat râsul văzându-l, iar calfele s-au scălâmbăiat îndelung, imitându-i expresia prin strâmbături groteşti, umflându-şi obrajii, îndepărtându-şi buzele, strângând fălcile, trăgându-şi în jos pleoapele cu degetele.

Însă, chiar în acea noapte, pe când călugărul dormea în chilia lui, i s-a arătat diavolul. L-a înjurat, l-a ameninţat, l-a dojenit aspru pentru că l-a înfăţişat atât de urât şi de ridicol:

– Pentru că sunt osândit, nu merit să mi se recunoască ce-i al meu? Călugăr nătâng, crezi că aş fi atât de temut dacă aş semăna cu ceea ce ai făcut tu? Dumnezeu însuşi mă numeşte domnul acestei lumi: oare lumea nu cinsteşte frumuseţea? Cum aş putea seduce dacă n-aş fi frumos? Mâine, chiar mâine, ai înţeles, îmi vei corecta chipul şi îmi vei da ce-i al meu: frumuseţea.

Îngrozit, călugărul se trezi deodată şi-şi făcu semnul crucii. O clipă cât o veşnicie, spiritul îi rămase apăsat de viziunea avută. Însă, cu trecerea timpului, teama se risipi, lăsând loc mândriei. Opera lui era de bună seamă remarcabilă, de vreme ce diavolul s-a ostenit să vină în persoană spre a-l dojeni! Departe de el gândul de a se atinge de ea. De altfel, se cuvine să ascultăm de diavol? Şi toată ziua următoare, a stat cu braţele încrucişate lângă sculptură, primind cu modestia cuvenită laudele ce i se aduceau.

Noaptea următoare, diavolul îi apăru din nou, mai ameninţător. A treia noapte, îl înştiinţă că avea să suporte consecinţele propriei îndărătnicii...


Postfață: Michel Stanesco

Michel Stanesco (1942-2008), absolvent al Universităţii din Bucureşti, a emigrat în Franţa în 1979, devenind profesor de literatură franceză medievală la Universitatea Marc Bloch din Strasbourg. A publicat, între altele, o istorie a romanului european medieval (Histoire européenne du roman médiéval, cu Michel Zink, 1992) şi o vastă antologie, La Légende du Graal (2006).

anunt
susține o carte bună