Semn de comuniune. Privire asupra vieții călugărești

Experţi în comuniune. De mai mulţi ani, acest calificativ deosebit continuă să fie dat călugărilor şi călugăriţelor şi circulă de la un document bisericesc la altul. În 1980, definindu-i pe călugări şi călugăriţe «experţi în comuniune», documentul Optiones evangelicae îi înfăţişa ca fiind «chemaţi să fie, în Biserică şi în lume, martori şi făuritori ai acelui proiect de comuniune ce se află pe culmea istoriei omului aşa cum îl voieşte Dumnezeu» (n. 24). În 1996, Ioan Paul al II-lea, în îndemnul apostolic Vita consecrata, reluând această definiţie, o ducea la concluzia ei logică: dacă aceştia sunt experţi în comuniune, trebuie să-i poată ajuta pe toţi ceilalţi membri ai Bisericii să trăiască această comuniune. De aceea, «Biserica încredinţează comunităţilor de viaţă consacrată sarcina deosebită de a dezvolta spiritualitatea comuniunii» (n. 51). Nu se putea spune într-un mod mai limpede şi mai exigent cât de mult se aşteaptă de la persoanele consacrate.

Această exigenţă faţă de viaţa călugărească se naşte din convingerea că viaţa fraternă a celor consacraţi este „semn" al Bisericii-comuniune. «Istoria vieţii consacrate - citim, de pildă, într-un alt document bisericesc, Congregavit nos in unum - arată modalităţi diferite de a trăi aceeaşi comuniune în funcţie de natura fiecărui institut în parte. [...] Cu toate acestea, în varietatea formelor sale, viaţa fraternă în comun a apărut întotdeauna ca o radicalizare a spiritului fratern obişnuit care îi uneşte pe toţi creştinii». Şi: «familiile călugăreşti [...] au misiunea de a fi semne deosebit de lizibile ale comuniunii lăuntrice care însufleţeşte şi constituie Biserica şi de a fi sprijin pentru înfăptuirea planului lui Dumnezeu» (n. 10).

La rândul său, Vita consecrata, continuând învăţătura conciliară, subliniază din nou că viaţa consacrată constituie un «semn grăitor al comuniunii ecleziale» pentru că «urmăreşte să oglindească profunzimea și bogăţia acestui mister» (n. 42; 41). Pentru acest mister de comuniune, viaţa consacrată este «semn şi profeţie», loc privilegiat în care se manifestă îndeplinirea proiectului lui Dumnezeu cu omenirea, care este proiect de comuniune: să o facă părtaşă de viaţa Lui intimă şi astfel să o insereze în comunitatea dumnezeiască de iubire, Treimea.

Acest minunat plan al lui Dumnezeu, frânat de păcat, a fost adus la îndeplinire în răscumpărare, voită de iubirea Tatălui, înfăptuită în întruparea şi misterul pascal al Fiului şi în acţiunea actualizatoare a Duhului. Comunitatea celor consacraţi aminteşte această lucrare a lui Dumnezeu. Devine confessio Trinitatis: proclamă cu glas tare, cu viaţa, că Biserica este locul în care se actualizează planul de unitate şi de comuniune al lui Dumnezeu.

«Înainte de a fi instrumentul unei misiuni anume» - aminteşte Ioan Paul al Il-lea -, ea e spaţiu teologal în care se poate trăi prezenţa tainică a Domnului înviat» (Vita consecrata, n. 42). Comunitatea trăieşte pentru că şi în măsura în care e hrănită de «izvorul de viaţă fraternă», care e comuniunea treimică împărtăşită de Cel înviat şi de Duhul revărsat de El.

Născută din Treime şi împărtăşindu-se din misterul Ei, viaţa fraternă - ca o consecinţă firească - găseşte, în perihoreza treimică, adică în însăşi dinamica iubirii trinitare, cea mai înaltă analogie pentru viaţa de comuniune şi modelul relaţiilor dintre persoanele consacrate, alcătuite din cunoaştere mutuală şi din reciprocitate în apartenenţă, în primire, în iubire. Orice tip de viaţă consacrată dă mărturie de faptul că «participarea la comuniunea treimică poate schimba relaţiile omeneşti» (Ibid., n. 41): devine signum fraternitatis.

Experte în comuniune, persoanele consacrate nu epuizează în interiorul fraternităţii acest dar. Faptul de a fi trăit viaţa fraternă în toate dimensiunile ei le permite să se pună în slujba Bisericii şi a întregii omeniri.